Sunt persoane care lasa amprentele pasilor lor pe inima ta. Asta pentru ca le permiti, pasandu-ti. Cand iti pasa, deschizi poarta catre inima ta, riscand cumplita nefericire de a fi calcat pe ce ai tu mai valoros, pentru ca nu esti trupul tau, ori mintea ta, ci esti o inima, adica un suflet. Risti asta pentru fericirea suprema: dragostea reciproca.
S-a intamplat intr-o frumoasa zi cand euforia se juca visator cu mine. Totul era perfect, ca intr-o lume de copil. Dragostea esuata are un dar de a veni atunci cand totul merge perfect...pentru ca stie ca in acele momente esti dispus sa deschizi poarta inimii, indemnat de speranta. Era totul perfect pentru ca venisem din Vama, loc ce are tendinta de a ma incarca cu o atitudine de viata extrem de deschisa la minte si visatoare.
El a parut la prima vedere tot ce imi doream, pentru ca e simplu: fie cineva iti place, fie nu-ti place. Nu stii si nici nu conteaza de ce. Ochii lui erau parca infrumusetati de o blandete si un suflet frumos, pareau genul de ochi ce se scufundau frecvent in reverii si calatoreau in alte lumi mult mai bune si pline de poezie. Acel gen de ochi, cum sa nu-ti placa? Vocea lui ma invaluia de fiecare data in mintea mea cu o protectie impotriva relelor lumii, o senzatie similara cu atunci cand auzeam vocea mamei in copilarie.
Treaba cu indragostitul e simpla: niciodata nu-ti dai seama decat atunci cand pierzi, stii ca iti place, insa atat. Pana ajungi la acel moment in care constati pe jumatate trist si pe jumatate entuziasmat ca te-ai indragostit, treci printr-un sir de evenimente confuze si de obicei care mai de care iesite din comun, pentru ca avem tendinta sa ne indragostim in situatii complicate si deosebite. A fost o frumoasa scurta vara..si atat. Doua saptamani in care un alt suflet si-a petrecut timpul cu sufletul meu, creand impreuna o opera de arta: o frumoasa si de neuitat amintire. Si ce sunt amintirile? Sunt viata noastra. El impreuna cu mine am creat o viata frumoasa timp de doua saptamani, nelipsita insa de certuri pasionale. Certuri care insa mie imi plac, deoarece nimic nu este mai emotionant ca o impacare dupa o cearta urata. Vezi tu, intotdeauna am fost o persoana romantica si exact ca in personajele romantice din carti, imi place sa fiu o persoana extraordinara ce trece prin evenimente extraordinare (extraordinar avand sensul aici de iesit din comun). Cert este ca acest El era un suflet care pe mine ma facea sa ma deschid foarte usor , ajungea cu usurinta la sufletul meu cu niste maini invizibile, care il mangaiau din cand in cand.
Oamenii se indragostesc de persoane vesele, persoane care au o viata asa cum noi ne-am dori-o. Insa eu am fost doar eu insami cu El. Adica un copil pierdut. Nu am jucat teatru pentru ca acest El sa ma placa, ce rost ar fi avut? Cel mai mare dar pe care il oferi cuiva este acela de a-ti expune slabiciunile tale, de a te oferi exact asa cum esti. Iar din complexitatea ta, celalalt suflet de langa tine isi alege ca dintr-un stand de magazin, isi alege daca vrea comori nepretuite, dar din pacate isi poate alege si sau numai lucruri urate si fara valoare.
O poveste scurta ce a continuat intr-un stil anormal si confuz. Sentimentele si ele alternau confuz, de la disparitie totala pana la reaparitie spectaculoasa. Pana s-a intamplat. Povestea noastra s-a consumat, pentru ca asa trebuia sa fie. Eu m-am dus la El cu cheile inimii mele in mana firava...El a descuiat si s-a uitat in ea ca la un stand din magazin...comorile erau prafuite pentru ca nu le mai folosisem cu cineva de mult timp.. deci nu le-a vazut. In schimb a vazut ceea ce era la vedere, adica multe lucruri fara de valoare ce erau de fapt niste scuturi de protectie adunate ani de-a randul. A vazut mici ziduri si niste cutiute cu frustrari si temeri adunate. Comorile au ramas prafuite in intuneric...Dar eu stiu, eu stiu ca ele sunt acolo si candva cineva care va avea motivatia necesara le va descoperi, iar din momentul in care le va deschide, acel suflet va fi invaluit de o iubire sincera cum nu cred ca mai exista. Nu, nu mai exista pentru ca traim alte vremuri, insa eu mostenesc aceste comori din vremuri de demult, din niste pamanturi legendare in care oamenii se iubeau onest.
Problema este ca atunci cand cineva paseste in inima ta sa se uite la acel stand, el lasa urme. Acestea se pot tranforma in unele cazuri in rani. Dar cel mai si cel mai interesant aspect este ca ramane si acea persoana cu tine cel putin un timp,te insoteste peste tot ca o povara placuta. Astfel ca el astazi se gandeste deja la altcineva. Dar nu stie ca o parte din el este cu mine mereu.
Oricate evenimente neplacute de acest gen avem, nu trebuie sa lasam sentimentele negative sa se stranga acolo pe standul inimii noastre, ele ne umbresc comorile...Atunci cand lumea iti spune sa renunti, tu lupta. Atunci cand lumea iti spune sa uiti, tu iubeste. Atunci cand celalalt suflet te raneste, tu iarta. Pentru ca toate aceste suflete din jurul nostru sunt atat de frumoase, oamenii sunt sublimi in imperfectiunea lor, chiar si atunci cand gresesc sau sunt vulnerabili.
S-a intamplat intr-o frumoasa zi cand euforia se juca visator cu mine. Totul era perfect, ca intr-o lume de copil. Dragostea esuata are un dar de a veni atunci cand totul merge perfect...pentru ca stie ca in acele momente esti dispus sa deschizi poarta inimii, indemnat de speranta. Era totul perfect pentru ca venisem din Vama, loc ce are tendinta de a ma incarca cu o atitudine de viata extrem de deschisa la minte si visatoare.
El a parut la prima vedere tot ce imi doream, pentru ca e simplu: fie cineva iti place, fie nu-ti place. Nu stii si nici nu conteaza de ce. Ochii lui erau parca infrumusetati de o blandete si un suflet frumos, pareau genul de ochi ce se scufundau frecvent in reverii si calatoreau in alte lumi mult mai bune si pline de poezie. Acel gen de ochi, cum sa nu-ti placa? Vocea lui ma invaluia de fiecare data in mintea mea cu o protectie impotriva relelor lumii, o senzatie similara cu atunci cand auzeam vocea mamei in copilarie.
Treaba cu indragostitul e simpla: niciodata nu-ti dai seama decat atunci cand pierzi, stii ca iti place, insa atat. Pana ajungi la acel moment in care constati pe jumatate trist si pe jumatate entuziasmat ca te-ai indragostit, treci printr-un sir de evenimente confuze si de obicei care mai de care iesite din comun, pentru ca avem tendinta sa ne indragostim in situatii complicate si deosebite. A fost o frumoasa scurta vara..si atat. Doua saptamani in care un alt suflet si-a petrecut timpul cu sufletul meu, creand impreuna o opera de arta: o frumoasa si de neuitat amintire. Si ce sunt amintirile? Sunt viata noastra. El impreuna cu mine am creat o viata frumoasa timp de doua saptamani, nelipsita insa de certuri pasionale. Certuri care insa mie imi plac, deoarece nimic nu este mai emotionant ca o impacare dupa o cearta urata. Vezi tu, intotdeauna am fost o persoana romantica si exact ca in personajele romantice din carti, imi place sa fiu o persoana extraordinara ce trece prin evenimente extraordinare (extraordinar avand sensul aici de iesit din comun). Cert este ca acest El era un suflet care pe mine ma facea sa ma deschid foarte usor , ajungea cu usurinta la sufletul meu cu niste maini invizibile, care il mangaiau din cand in cand.
Oamenii se indragostesc de persoane vesele, persoane care au o viata asa cum noi ne-am dori-o. Insa eu am fost doar eu insami cu El. Adica un copil pierdut. Nu am jucat teatru pentru ca acest El sa ma placa, ce rost ar fi avut? Cel mai mare dar pe care il oferi cuiva este acela de a-ti expune slabiciunile tale, de a te oferi exact asa cum esti. Iar din complexitatea ta, celalalt suflet de langa tine isi alege ca dintr-un stand de magazin, isi alege daca vrea comori nepretuite, dar din pacate isi poate alege si sau numai lucruri urate si fara valoare.
O poveste scurta ce a continuat intr-un stil anormal si confuz. Sentimentele si ele alternau confuz, de la disparitie totala pana la reaparitie spectaculoasa. Pana s-a intamplat. Povestea noastra s-a consumat, pentru ca asa trebuia sa fie. Eu m-am dus la El cu cheile inimii mele in mana firava...El a descuiat si s-a uitat in ea ca la un stand din magazin...comorile erau prafuite pentru ca nu le mai folosisem cu cineva de mult timp.. deci nu le-a vazut. In schimb a vazut ceea ce era la vedere, adica multe lucruri fara de valoare ce erau de fapt niste scuturi de protectie adunate ani de-a randul. A vazut mici ziduri si niste cutiute cu frustrari si temeri adunate. Comorile au ramas prafuite in intuneric...Dar eu stiu, eu stiu ca ele sunt acolo si candva cineva care va avea motivatia necesara le va descoperi, iar din momentul in care le va deschide, acel suflet va fi invaluit de o iubire sincera cum nu cred ca mai exista. Nu, nu mai exista pentru ca traim alte vremuri, insa eu mostenesc aceste comori din vremuri de demult, din niste pamanturi legendare in care oamenii se iubeau onest.
Problema este ca atunci cand cineva paseste in inima ta sa se uite la acel stand, el lasa urme. Acestea se pot tranforma in unele cazuri in rani. Dar cel mai si cel mai interesant aspect este ca ramane si acea persoana cu tine cel putin un timp,te insoteste peste tot ca o povara placuta. Astfel ca el astazi se gandeste deja la altcineva. Dar nu stie ca o parte din el este cu mine mereu.
Oricate evenimente neplacute de acest gen avem, nu trebuie sa lasam sentimentele negative sa se stranga acolo pe standul inimii noastre, ele ne umbresc comorile...Atunci cand lumea iti spune sa renunti, tu lupta. Atunci cand lumea iti spune sa uiti, tu iubeste. Atunci cand celalalt suflet te raneste, tu iarta. Pentru ca toate aceste suflete din jurul nostru sunt atat de frumoase, oamenii sunt sublimi in imperfectiunea lor, chiar si atunci cand gresesc sau sunt vulnerabili.
Comments
Post a Comment