Si totusi viata merita traita.. Asa cu toate aceste dezamagiri in suflet, cu toate aceste aripi frante si vise spulberate. Intotdeauna mi-a fost frica de moarte, o frica imensa.. si la un moment dat m-am oprit si m-am intrebat: "oare de ce imi este atat de frica??" Eu nu cred in iad, deci ce anume ma determina pe mine atunci cand conduc de exemplu sa am grija sa nu fac accident? Sau cand zbor cu avionul de ce mi-e teama sa nu se prabuseasca? Ce ma tine atat de legata de viata mea? Este doar instinctul meu de conservare? Sau chiar iubesc viata insa nu-mi dau seama? Nu prea am intalnit oameni fericiti in dragoste, recunosc, viata e o curva, dar trece.
Cu toate ca viata asta e o mare curva, ea mai inseamna si altceva decat dezamagiri din partea celorlalti, lupte interioare, singuratate, refuzuri, complexe, neputinte, vise moarte.
Viata inseamna si clipe frumoase, adica un caine care se bucura dimineata ca ma trezesc, niste flori de primavara, un sarut plin de emotii, un mesaj mult asteptat de la o persoana foarte draga, o plimbare in aerul proaspat dupa ploaie, un hohot de ras,o melodie emotionanta, un copil care imi zambeste, reverii pe plaja, persoane interesante, o impacare mult dorita, sansa unui (nou) inceput...
Dar lipsa vietii este nimic. Nimic din toate acestea.
Recunosc ca ma lupt in perioada asta intre buna dispozitie si tristete totala, ma lupt cu mine insami sa fiu fericita. Umbra acestei dezamagiri pe care am trait-o de curand, inca traieste cuibarita in inima mea. Ea apare numai in anumite circumstante, dar ma sfasie ca un cutit, chiar si pentru cateva clipe.
Singurul lucru care mi se pare cu adevarat trist in viata asta este ca ajungem sa cunoastem persoane la care chiar sa tinem, sa traim o data cu ei viata lor, pentru ca ne pasa, iar acele persoane ne forteaza sa ne aruncam dragostea din inima noastra. Iar tu, eu.. ne luptam sa scoatem fortat acele sentimente, ne luptam pana poate chiar reusim, iar persoanele respective care au insemnat atat de mult devin niste straini, care parca n-au fost niciodata in viata ta. A incerca sa opresti prezentul in loc, adica sa imortalizezi clipele frumoase , este echivalent cu a fi acel psihopat din filmul "Perfume, the story of a killer", care era obsedat de mirosuri si care omoara oameni doar pentru a le conserva mirosul. Este practic imposibil, trecutul va ramane intotdeauna trecut, aceasta clipa in urmatoarea clipa va fi trecut, timpul trece iremediabil..tic tac tic tac.. pana o data cand ti se scurge si atunci ai vrea sa strigi: "mai lasa-ma putin, nu am facut nimic din ce mi-am propus, am crezut ca am timp destul".
Rezulta ca aceasta clipa in care tu citesti aceste randuri este extrem de pretioasa, prezentul este extrem de pretios. Cliseul "traieste clipa" este cea mai veritabila vorba pe care a scos-o vreodata omenirea.
Si atunci... de ce sa-mi para rau ca am iubit si nu am fost iubita? Daca eu in acel moment cand eram cu el am simtit fericirea? Chiar si pentru o clipa.. ea a fost acolo,,fericirea !!! Pe care o vanez de cand ma stiu. Dar trebuie sa acceptam apoi ca totul se termina. Totul are un sfarsit.
Cu toate ca viata asta e o mare curva, ea mai inseamna si altceva decat dezamagiri din partea celorlalti, lupte interioare, singuratate, refuzuri, complexe, neputinte, vise moarte.
Viata inseamna si clipe frumoase, adica un caine care se bucura dimineata ca ma trezesc, niste flori de primavara, un sarut plin de emotii, un mesaj mult asteptat de la o persoana foarte draga, o plimbare in aerul proaspat dupa ploaie, un hohot de ras,o melodie emotionanta, un copil care imi zambeste, reverii pe plaja, persoane interesante, o impacare mult dorita, sansa unui (nou) inceput...
Dar lipsa vietii este nimic. Nimic din toate acestea.
Recunosc ca ma lupt in perioada asta intre buna dispozitie si tristete totala, ma lupt cu mine insami sa fiu fericita. Umbra acestei dezamagiri pe care am trait-o de curand, inca traieste cuibarita in inima mea. Ea apare numai in anumite circumstante, dar ma sfasie ca un cutit, chiar si pentru cateva clipe.
Singurul lucru care mi se pare cu adevarat trist in viata asta este ca ajungem sa cunoastem persoane la care chiar sa tinem, sa traim o data cu ei viata lor, pentru ca ne pasa, iar acele persoane ne forteaza sa ne aruncam dragostea din inima noastra. Iar tu, eu.. ne luptam sa scoatem fortat acele sentimente, ne luptam pana poate chiar reusim, iar persoanele respective care au insemnat atat de mult devin niste straini, care parca n-au fost niciodata in viata ta. A incerca sa opresti prezentul in loc, adica sa imortalizezi clipele frumoase , este echivalent cu a fi acel psihopat din filmul "Perfume, the story of a killer", care era obsedat de mirosuri si care omoara oameni doar pentru a le conserva mirosul. Este practic imposibil, trecutul va ramane intotdeauna trecut, aceasta clipa in urmatoarea clipa va fi trecut, timpul trece iremediabil..tic tac tic tac.. pana o data cand ti se scurge si atunci ai vrea sa strigi: "mai lasa-ma putin, nu am facut nimic din ce mi-am propus, am crezut ca am timp destul".
Rezulta ca aceasta clipa in care tu citesti aceste randuri este extrem de pretioasa, prezentul este extrem de pretios. Cliseul "traieste clipa" este cea mai veritabila vorba pe care a scos-o vreodata omenirea.
Si atunci... de ce sa-mi para rau ca am iubit si nu am fost iubita? Daca eu in acel moment cand eram cu el am simtit fericirea? Chiar si pentru o clipa.. ea a fost acolo,,fericirea !!! Pe care o vanez de cand ma stiu. Dar trebuie sa acceptam apoi ca totul se termina. Totul are un sfarsit.
Comments
Post a Comment