Am toate motivele din lume sa-l uit sau sa-l dau uitarii, dar inca nu pot, inca nu sunt pregatita sa mi-l smulg complet din inima mea, din idealurile mele unde s-a inradacinat.
Si poate ca ma va mai tine mult timp, pentru ca il vad mereu la scoala, acasa...Dar mai ales la scoala.
Orele pentru mine sunt un chin. Absolut fiecare zambet al lui care candva mi-l oferea mie, acum ma doare..
Indiferenta lui este ucigasa, nici nu cred ca am mai intalnit un om atat de dur, cel putin aparent.
Nu stiu daca mimeaza sau este autentic, dar cert este ca ma ignora cu desavarsire, niciodata...dar absolut niciodata nu imi adreseaza macar o privire.
Detalii mici care ma dor enorm.
Ma simt ca eroina din "Dama cu camelii", romanul lui Alexandre Dumas, efectiv ma omoara acest baiat cu tot ce face; numai ca in roman el face totul intentionat ca sa se razbune, desi o iubeste...
Si dupa tot ce mi-a facut, inca il mai iubesc. Lumea nu ma intelege, considera ca am o obsesie...asa spun cei care nu sunt indragostiti, dragostei..este firesc atunci cand esti indragostit sa te gandesti neincetat la obiectul dorintei tale. Iubirea este ca un fel de "vraja". Un val magic efectiv ti se pune pe ochi si idealizezi o anumita persoana. Dupa ce iti trece, poate ca nici nu mai intelegi ce ai vazut candva la respectiva persoana.
Nu-mi vine sa cred ca simt pentru un el un fel de ura amestecata cu iubire. Il urasc, iar cand rade ii iubesc sunetul rasului...dar ma doare ca nu imi apartine acest zambet mie. Ii iubesc acel zambet, sunetul vocii lui, tonalitatea, debitul verbal. Iubesc felul in care il pronunta pe "h" si felul in care il pronunta pe "s"...specific zonei din Spania de unde vine el. Culoarea pielii o ador, este tigan pe jumatate si , sincer, ii ador pielea inchisa la culoare. Parul foarte negru ca abanosul, imi place enorm. Imi plac ochii, imi plac buzele foarte pline. Este cu putinta sa imi placa absolut tot, tot la cineva?
Iar, in ceea ce priveste personalitatea, imi place ca este un barbat cu foarte mult orgoliu, este foarte puternic, niciodata nu face compromisuri, niciodata nu se umileste, este extraordinar de puternic, ceea ce mie imi lipseste cu desavarsire...puterea interioara. Este atat de temperamental, de pasional, are sangele atat de fierbinte, de tigan spaniol...
Dar l-am pierdut...
Traiesc o tristete imensa cand il vad zi de zi la scoala si stiu ca a fost candva al meu dar acum parca se indeparteaza tot mai mult acele vremuri in care imi acorda toata atentia, parca sunt din ce in ce mai incetosate.
E trist, suntem doi straini, este mai prieten cu oricine altcineva decat cu mine cu care si-a impartit intimitatea si cu care a dormit in acelasi pat atata timp.
Si simt ca el nu are acelasi dor cand imi aude rasul, cand imi aude vocea, sau cand trec pe langa el si imi simte parfumul...si asta ma doare..ii sunt complet indiferenta..
Poate ca nu sunt iubita perfecta si cu siguranta am multe defecte, dar macar i-am oferit o dragoste sincera, completa si loiala...daca nici asta nu a fost de-ajuns...poate candva , daca va suferi dupa cineva si se va simti singur, isi va aminti de mine si de toata dragostea pe care i-am oferit-o. Pana la urma cred in destin...voi lasa timpul si providenta sa hotarasca pentru noi.
Iar acum traiesc intr-o stare generala de apatie combinata cu o agitatie de ganduri; si toate pe un fond de o tristete adanca, profunda.
Dimineata cand ma trezesc, este acea prima secunda in care nu imi amintesc nimic, mintea mea este complet goala. Acea secunda este singura din intreaga zi, in care pot spune ca sunt linistita si fericita. Imediat dupa aceasta secunda, imi revin amintirile, iar o data cu ele, o adanca tristete apatica, pe care o port cu mine toata ziua, asemeni unei stanci de piatra imensa, care atarna de inima mea. Singurul meu prieten imi este patul, iar singura mea salvare este sa ma duc seara inapoi la somn, pentru a uita totul si a-mi elibera mintea.
Comments
Post a Comment