Societate; ma imbolnavesti

De-atata vreme imi merge rau incat n-as stii ce sa fac cu fericirea...
In ultimul timp..dar deja pot vorbi de o chestie cronica, de cel putin doi ani de zile, mi-e zilnic rau fizic.
Am facut diverse analize...nimic.
Incerc sa ignor, spunandu-mi ca e pe fond nervos.
Dar cum pot crede ca e anxietate, cand simptomele sunt atat de reale ??
Ma doare capul, nu mi se pare..e greu sa ti se para ca te doare capul. Si asta ar fi doar un exemplu.
E adevarat ca toate aceste simptome ma sperie, insa e un cerc vicios. Simptomele fizice creaza anxietate iar anxietatea amplifica simptomele.
Si la urma urmei cam toate bolile sunt pe fond nervos...
Neimplinirile, frustrarile, traumele pe care nu le putem uita nicicand si le retraim, gandurile negative care nu ne dau pace...toate au efect asupra starii noastre generale fizice.
Dar nici nu refuz complet teoria unei depresii mascate.
In fond...nimic nu ma mai bucura cu adevarat, am devenit de o apatie de speriat, insa joc bine teatru si pot spune ca ma adaptez atat de bine in societatea asta, de care de fapt mi-e lehamite.
De cate ori ies...abia astept sa ajung acasa. Patul meu..e singurul in care ma simt in siguranta.
Cand mi se intampla ceva frumos, privesc totul ca un spectator, stiu ca trebuie sa fiu fericita, dar nu pot simti asta cu adevarat. Abia cand ma uit in urma imi dau seama ca eram fericita.
Ultima data cand am fost cu adevarat fericita a fost atunci cand m-am impacat cu el..si mi-a spus ca ma iubeste ...stiam ca nu va dura, nimic nu dureaza.
Simtindu-ma atat de rau fizic si traind mereu cu aceasta spaima in suflet , tradusa in " oare ce am?" , m-a facut sa meditez indelung la moarte.
Ce-ar fi sa mor ? Ma gandeam intr-o dimineata in tren, oare eu cum voi muri ?
Va fi ceva spontan sau va fi o boala lunga inainte ? Voi stii? Voi avea timp sa realizez ca mor ?
Un lucru e cert, nu imi mai este frica de moarte. Toti murim, la toti ne vine randul, orice am face nu putem scapa.
Dar ma gandesc ce distrusa ar fi saraca mama mea, in perceptia ei ar fi un esec major pentru ea ca parinte, care si-a facut din a avea copii un scop important al vietii.
Partea buna e ca, in afara de ea, nu voi lasa suferinta in inima nimanui altcuiva...e bine sa nu ai copii,  adulti ori animale ce depind de tine, poti muri linistit.
Nu imi este frica de moarte. Dar imi este frica de spaima inainte de moarte. Prefer sa mor cu demnitate, in liniste si acceptare.
Sa imi spun: "a sosit momentul" si sa il accept cu curaj si demnitate.
De  cate ori mi se spune ca e pe baza de stres ceva, mereu le raspund: "dar nu sunt stresata! " . Nu, nu ii mint.
Ci doar asta cred.
Eu nu sunt genul sa ma stresez prea mult ca nu am bani sau un job.
Insa chiar daca esti linistit, insa pesimist si cinic, tot "stresat" se cheama ca esti. Daca ti-ai pierdut speranta, tot " stresat" esti. Nu e foarte corect utilizat acest termen, insa se intelege...este gandire negativa si asta are efecte negative asupra organismului.
Bine, eu nu sunt chiar pesimista, ci mai degraba realista; si cand esti realist uneori e mai rau decat a fi pesimist, uneori realitatea cruda poate depasi imaginatia. Asta e prostul meu obicei: vad lucrurile asa cum sunt, nu ma pot minti, ceea ce e rau. Ca sa supravietuiesti, trebuie sa te minti cateodata.
Rezist, merg cu capul sus, le afisez un zambet celor care nu ma plac, reusesc sa fiu pe primele locuri in orice fel de concurenta, ma iubesc, ma respect si ies in fiecare zi sa ma bucur de viata. Sunt o luptatoare. Insa nimeni nu stie ce ascunde sufletul meu, cel mai bine as descrie-o intr-un fel de lehamite de superficialitatea oamenilor si a societatii contemporane.
Nicio persoana din viata mea nu o consider a imi fi prietena. Amandoua, eu si ea, jucam teatru si ne folosim pentru anumite scopuri. Adica fiecare sa aiba cu cine iesi si face lucruri. Prietenia adevarata ar trebui sa implice un soi de iubire, admiratie, sa iti pese in mod real de acea persoana. Majoritatea nu sunt asa. Nimeni nu mai e asa, cred.
De cand m-am mutat intr-un oras mare, de marimea Bucurestiului, intr-o tara mai civilizata ca a noastra, ma tot intreb un singur lucru:
Cum poate fi singuratatea direct proportionala cu numarul de locuitori??
Oamenii astia pot fi fericiti numai din a fi consumatori. Din a cumpara. Si a trai in lumi imaginare, virtuale: retele sociale etc.
Hey, sunt chiar aici, in fata ta in metrou, te zgaiesti in telefon incercand sa iti gasesti un partener cu care sa iti omori singuratatea, dar uite sunt chiar aici in fata ta, sau ti-e frica de oamenii reali??
Nu, nimeni nu imi adreseaza nicio privire. Este oare nepoliticos sau capitalismul a scos din ei niste hibrizi egoisti prea preocupati de vietile lor, incat sa le pese ca mai sunt si alte vieti ?

Iar de iubire, nu mai zic. Toti filosofam...dar cine stie cu adevarat ce e iubirea ? Am observat ca devii obsedat de cineva numai daca te paraseste sau nu il ai. Desi simptomele sunt toate asemanatoare unei mari iubiri, daca ar fi sa ne luam dupa ce au scris marii poeti ca simt, sau chiar in simple versuri de melodii de dragoste, totusi din datele problemei am spune ca nu e dragoste. E mai mult o frustrare, o dorinta, o ambitie, o idealizare a unui scop.
Dar ce fel de alta iubire exista? Eu nu am intalnit.